Ce este Ceaiul?

In Romania, cand facem referire la ceai tindem sa generalizam si sa includem in aceasta categorie atat vaietatile obtinute din frunzele de Camelia Sinensis cat si plantele sau amestecurile din plante si fructe.

De fapt, denumirea de ceai denumeste doar sortimentele obtinute din frunzele plantei de ceai Camelia Sinensis prin diferite modalitati de procesare.

Planta de ceai prezinta doua varietati. Aceste sunt: Camelia Sinensis Sinensis care este cultivata in China (fiind mai putin sensibila la frig si avand o durata medie de viata de 100 de ani) si Camelia Sinensis Assamica (prefera zonele cu clima umeda si are o durata medie de viata de 40 de ani).

Plantele de ceai se culeg de obicei manual iar momentul cel mai indicat al zilei pentru cules este dimineata cand ceata de pe versanti protejeaza frunzele de ceai de razele arzatoare ale soarelui.

Un ceai de calitate fie ca este verde, alb sau negru are drept caracteristica principala aceea ca pentru obtinerea sa sunt culesi mugurii impreuna cu cele 2 frunzulite. Acest procedeu de cules se traduce in limba romana prin cules delicat.

1. Istoria si originea ceaiului

Ceaiul este a doua cea mai consumata bautura din lume dupa apa - si de la Rize-ul turcesc extraordinar de dulce pana la ceaiul sarat, cu unt, specific Tibetului, exista cel putin tot atatea modalitati de preparare a bauturii cate culturi exista pe glob. 

De unde a aparut aceasta bautura si cum a devenit ea atat de populara?

Iata o scurta incursiune in povestea ceaiului:
 
Cu toate ca majoritatea populatiei globului in momentul in care face referire la ceai include atat ceaiul din frunze de Camellia Sinensis, cat si ceaiurile din plante medicinale sau din fructe si seminte uscate sau deshidratate, „ceaiul” din care s-a preparat pentru prima oara bautura realizata ca infuzie pe care o savuram cu totii si astazi este de fapt cel obtinut din frunza de Camellia Sinensis. Asa cum astazi omul de rand denumeste orice incaltare sport „Adidas” chiar daca ea nu este produsa de fabricile Adidas, similar se denumeste in mod eronat drept „Ceai”, mai ales de catre cetatenii statelor in care nu exista un cult al ceaiului, orice infuzie consumata ca bautura fie in scop de relaxare, fie racoritoare, fie in scop tamaduitor.
De fapt, ceaiurile din plante - denumite mai degraba ceaiuri din plante medicinale sau "tisane" (Statele Unite si Marea Britanie) - si ceaiurile de fructe sunt bauturi obtinute prin infuzarea sau realizarea de decocturi din plante, condimente, fructe sau altor materiale vegetale in apa fierbinte. Acestea nu contin de obicei teina(cofeina). 
Industria de ceai foloseste de multe ori confuz termenul de ceai de fructe pentru a se referi la ceaiurile negre cu aroma de fructe, nu la ceaiurile de fructe. Ceaiurile din plante medicinale si ceaiurile de fructe nu trebuie confundate cu ceaiurile "adevarate" (de exemplu negru, verde, alb, galben, oolong), care sunt preparate din frunzele arbustului de ceai Camellia sinensis. Ca bauturi ceaiurile(infuziile) din plante pot fi servite la cald sau rece. Documentele referitoare la infuziile din plante medicinale care au fost recuperate, dateaza din Egiptul antic si din China antica, si discuta despre bucuria si utilizarea ceaiurilor din plante. Printre chinezi, ceaiurile din plante sunt cunoscute sub denumirea de liang cha (Chineza: : 涼茶).
Asadar, in momentul in care vorbim despre o istorie a Ceaiului, ne referim cu certitudine la originile ceaiului adevarat, cel preparat din frunzele de ceai.
 
Povestea nasterii ceaiului este inspirata de un amestec de mituri si fapte si colorata de concepte antice despre spiritualitate si filozofie.
 
Potrivit legendei antice din China, povestea ceaiului a inceput in 2737 i.H. cand imparatul chinez Shen Nung, un conducator desavarsit si om de stiinta deopotriva, a descoperit accidental ceaiul, plimbandu-se prin muntii din jurul Sichuan-ului si Yunnan-ului. In timp ce apa era fierbinte de la caldura soarelui, in cescuta sa aflata in gradina, o frunza provenita de la un copac de ceai salbatic cadea in ea. Imparatul s-a delectat apoi sorbind din apa cu aroma ei noua, neobisnuita si delicioasa. El s-a simtit deindata improspatat si inviorat. Legenda spune ca imparatul a descris un sentiment cald cand a sorbit bautura aceea interesanta, ca si cum lichidul ar fi investigat fiecare parte a corpului sau.
 
Shen Nung a numit infuzia "ch'a", caracter scris chinezesc care avea sa insemne „a verifica” sau „a investiga”. In calitate de om de stiinta, acest eveniment l-a obligat sa studieze in continuare planta, gasind in cele din urma ca ceaiul ar avea si proprietati medicinale, nu doar de relaxare. Si astfel, prima ceasca de ceai din aceste frunze atat de vestite acum, a fost creata accidental.
In anul 200 i.Hr., un imparat al dinastiei Han a hotarat ca atunci cand se refera la ceai, trebuie folosit un caracter scris special care sa ilustreze ramuri de lemn, iarba si un barbat intre cele doua. Acest caracter scris, pronuntat si "ch'a", a simbolizat modul in care ceaiul a adus omenirea in echilibru cu natura pentru cultura chineza.
Istoria indiana atribuie descoperirea ceaiului printului Bodhi-Dharma, un sfant indian care a fondat scoala japoneza Zen a budismului. In anul 520 d.Hr., el a parasit India pentru a predica budismul in China. Pentru a dovedi unele principii Zen, el a promis sa mediteze timp de noua ani fara somn. Spre sfarsitul eforturilor sale de meditatie a adormit. La trezire a fost atat de distras, incat si-a taiat pleoapele. Legenda spune ca o planta de ceai a crescut acolo unde pleoapele lui sangeroase au lovit pamantul, pentru a-i sfinti sacrificiul.
Oricare ar fi legenda, determinarea radacinilor originale ale ceaiului se dovedeste a fi o sarcina extrem de dificila. Este foarte probabil ca planta de ceai sa provina din regiunea Chinei de Sud-Vest, Tibet si India de Nord. Comerciantii chinezi au calatorit deseori in aceste regiuni si s-au intalnit cu oamenii care mestecau frunze de ceai. Din aceste calatorii, ei au invatat ce este ceaiul.
 
La inceput, oamenii au folosit in principal ceai pentru scopuri medicinale. Abia incepand cu dinastia Tang (618-907 d.Hr.), adesea denumita drept era clasica a ceaiului, consumul a devenit larg raspandit si ceaiul a fost decretat drept bautura nationala a Chinei. A bea ceai in aceasta perioada reprezenta deja o arta. Aceasta a fost perioada de glorie a Imperiului Chinez, iar comerciantii au calatorit in China din Orientul Mijlociu pentru a obtine matase, portelan si ceai. Aparitia unui impozit pe ceai impus de guvern evidentiaza in continuare popularitatea in crestere a bauturii. 
Un produs rar, ceaiul a fost consumat multa vreme doar de regalitate, el devenind disponibil pentru clasa inferioara a populatiei, abia odata cu descoperirea mai multor tipuri de plante de ceai in timpul dinastiei Tang.
Tot in acest punct din istorie, ceaiul era prezentat sub forma de „tablete”. Frunzele de ceai erau zdrobite si presate intr-o matrita si apoi uscate. Cand venea vremea pregatirii, o mica parte din tableta respectiva era macinata si fiarta in apa. Pulberea a fost de asemenea o forma foarte populara de prezentare si pastrare a ceaiurilor; dupa turnarea apei fierbinti peste ea, ceaiul se transforma intr-o bautura spumoasa. De asemenea, in aceasta perioada a inceput sa se raspandeasca si teoria cunoasterii ceaiului; preotii japonezi care studiau in China au dus ceai in casele lor si au impartasit despre arta si cultivarea ceaiului impreuna cu alti preoti si nobili din Japonia.
Abia in timpul dinastiei Ming (1368-1644), ceaiul a inceput sa fie pregatit din frunze ce se lasau in apa fierbinte, asa cum este astazi. In locul comprimarii frunzelor de ceai in „tablete”, frunzele erau uscate, rulate si apoi incalzite in cazane mari de fier. Infuzarea implica doar scufundarea frunzelor astfel prezentate, in apa fierbinte pentru o anumita perioada de timp, specific determinata. 
Guvernul chinez a stabilit in continuare o mentinere a comertului cu ceai prin deschiderea unui „Birou de Ceai si Cai”. Chinezii au introdus astfel legi care reglementau interactiunile la frontiera, unde oamenii comercializau ceai in schimbul cailor de povara. Incepand cu anul 1644 si pana in anul 1911, dinastia Qing a condus China si, in cele din urma, a abolit taxele pe ceai, o dovada a faptului ca ceaiul a devenit un element de neinlocuit al vietii de zi cu zi si un suport al economiei tarii totodata.
 
In secolul al XVII-lea, un calugar chinez care calatorea in Japonia a adus cu el si noua forma de ceai care a inlocuit pudra din ceai din China. 
Un comerciant de ceai din Uji, Kyoto, Nagatani Soen, a inventat o noua metoda japoneza de aburire, uscare si rulare a ceaiului verde in timpul secolului al XVIII-lea. Acest ceai si stil de procesare a ceaiului a devenit cunoscut sub numele de Sencha. Obiceiul de a bea ceaiul Sencha zilnic dainuieste inca si astazi si chiar este cea mai populara bautura a Japoniei.
 
Desi europenii au inceput sa importe oficial ceai in secolul al XVII-lea, el a aparut mai devreme in Occident. Comerciantii, misionarii si exploratorii care calatoreau intre Europa si Orient au descoperit traditia consumului de ceai din China si Japonia. In jurul secolului al IX-lea, referintele din documentele comerciale arabe se refera la procesul de fierbere a frunzelor de ceai amar.
 
Ceaiul a ajuns in sfarsit in Europa in secolul al XVI-lea - un misionar portughez este amintit drept cel care aduce ceai in Europa in timp ce calatorea cu caravana intre Portugalia si China.
 
Ceaiul nu a fost in mod serios tranzactionat, pana cand comerciantii olandezi nu si-au intrat cu adevarat in rol. In 1610, primele transporturi de ceai japonez si chinez au ajuns in Europa prin nave ale caror trasee au fost cartografiate de Compania Olandeza a Indiilor de Vest. De asemenea, ceaiul a intrat in Rusia mai devreme prin intermediul caravanelor cu camile care venea din China pe o portiune a celebrului Drum al Matasii. Popularitatea ceaiului s-a raspandit in orase, inclusiv Amsterdam, Paris si Londra; totusi, consumul sau era destul de redus limitandu-se la clasele regale si patura aristocrata europeana, datorita pretului sau foarte piperat. A bea ceai, o noutate la vremea respectiva, i-a permis bogatului acelor timpuri sa participe la un pic de aventura orientala in epoca explorarii si descoperirii.
 
Englezii nu s-au avantat prea tare si prea devreme sa consume ceai. Cafeaua a ramas cea mai preferata bautura in cafenele frecventate in special de barbati. Ritualul consumului de ceai a prins incet in randul populatiei, mai mult datorita femeilor care o percepeau ca o bautura gustoasa. In 1657, a fost deschis primul magazin cu vanzare de ceai din Anglia, condus de Thomas Garraway. Magazinul vindea ceai importat de olandezi. Popularitatea ceaiului a inceput sa se raspandeasca, iar consumul a crescut in cafenelele si ceainariile din Londra.
Bautura a castigat si mai multa legitimitate cand Charles al II-lea s-a casatorit cu Catherine de Braganza, de apartenenta regala portugheza, care adora ceaiul si care a introdus ritualul orei ceaiului la curtea regala. Curand dupa aceea, British East Trade Company (cunoscuta si sub denumirea de John Company), care se lupta cu olandezii in ce priveste obtinerea licentei de comert cu ceai, a devenit principalul jucator pe piata de ceai construind si conducand o fabrica de ceai in Macao.
Pana la inceputul anilor 1700, British East India Company a constituit puterea comerciala dominanta si a continuat sa monopolizeze comertul de ceai cu China. S-au lansat statii de tranzactionare in India, inclusiv in Bombay, Bengal si Madras. Compania, actionand ca un brat imperial al Angliei, exercita o putere politica semnificativa, sustinand crearea unui imperiu britanic bogat si puternic. Compania nu doar monopoliza tranzactionarea, ci exercita si dreptul de a anexa terenuri si dreptul de a dicta legile britanice.
 
Britanicii au exploatat comertul cu ceai pentru profit si putere politica in urmatorul secol. Cu toate acestea, schimbarile geopolitice care au implicat aparitia coloniilor americane si razboaiele franceze si indiene din 1763, au inceput sa ameninte pozitia privilegiata a British East India Company. In plus, compania a pierdut in cele din urma teren, impovarata fiind de gestionarea defectuoasa financiara, de coruptia si de operatiunile de contrabanda cu ceai.
 
Destul de interesant este ca in ciuda dominatiei companiei, pana la mijlocul anilor 1800, China a ramas singura sursa de ceai pentru cererea occidentala. Incercand sa descopere secretele de cultivare a ceaiului si sa puna capat dependentei de ceaiul chinez, Comitetul britanic de ceai l-a trimis pe Robert Fortune, botanist englez, in misiune sub acoperire in China. Deghizat ca negustor chinez, a calatorit in jurul tarii, invatand despre tehnici de cultivare si prelucrare a ceaiului. Cele mai importante realizari ale sale in aceasta perioada au fost: trimiterea de plante de ceai din China in India in anul 1848 si recrutarea de muncitori chinezi experimentati in arta producerii ceaiului, care au jucat un rol important in ceea ce priveste modul in care au reusit mai apoi britanicii sa experimenteze cultivarea ceaiului in India.
 
In jurul anului 1823, un maior din armata britanica, Robert Bruce, a descoperit(cazand pe ele) plantele de ceai indigene care cresteau in regiunea nord-estica Assam, din India. Odata cu aceasta descoperire, British East India Company a profitat de oportunitatea de a cultiva ceaiul nu numai in Assam, ci si in Darjeeling, o regiune din nord-estul Indiei, la poalele muntilor Himalaya. Un angajat al Companiei East India, dr. Campbell, a plantat pentru prima data semintele de ceai Darjeeling in gradina din Beechwood, Darjeeling. Plantarea s-a dovedit a fi atat de reusita incat in 1847 guvernul britanic a inceput sa intemeieze plantatii de ceai in zona.
 
Acest lucru a marcat inceputul unei noi industrii de ceai in India si a pus capat dependentei de ceaiul cultivat in China. Datorita plantatiilor de ceai care au aparut in toate partile Indiei si odata cu aparitia revolutiei industriale, comertul cu ceai din India a inflorit.
Ceaiul a venit in America abia la mijlocul anilor 1600, prin intermediul olandezilor, care au intemeiat asezarea denumita - New Amsterdam, pe care, dupa dobandirea coloniei, englezii au redenumit-o New York. Ceaiul a devenit bautura favotira a colonistilor bogati din America rezultand dezvoltarea comertului de ceai care era puternic impozitat de Anglia.
 
In timpul secolului al XIX-lea, consumul de ceai a jucat un rol important in viata sociala, el reprezentand punctul central al petrecerilor de ceai pana la ritualul ceaiului de dupa-amiaza, atat in Anglia, cat si in America.
 
Au inceput sa se dezvolte in America noile traditii in ce priveste ceaiul, pe masura ce popularitatea bauturilor a crescut.
Iced Tea a aparut in 1904 la Targul Mondial din St. Louis, Missouri. Un comerciant de ceai si proprietar de plantatii din strainatate intentiona sa ofere vizitatorilor mostre gratuite de ceai fierbinte. Totusi, datorita vremii neobisnuit de calde, nu a fost un mare succes. Pentru a promova vanzarile, a cerut unui vanzator de inghetata din apropiere o cantitate de gheata. Traditia americana a ceaiului cu gheata a luat astfel nastere in momentul in care acel comerciant a aruncat gheata in ceaiul fierbinte. Astazi, vanzarile de ceai cu gheata (Iced Tea) reprezinta cel putin 80% din intreaga piata de ceai din S.U.A.
Pliculetele originale de ceai erau realizate manual, cusute de mana si in general erau confectionate din matase, foarte asemanatoare cu pliculetele de ceai artizanale de astazi. Brevetele pentru plicurile de ceai exista inca din 1903. Cu toate acestea, Thomas Sullivan, comerciant de ceai din New York, este adesea amintit drept creatorul primului concept de pliculet de ceai comercial.
Pe langa China, India si Japonia, un alt mare producator global de ceai este Sri Lanka. Ceaiul Ceylon este un tip de ceai foarte familiar la nivel mondial, el fiind originar din Sri Lanka. 
 
Astazi, ceaiul este cea mai populara bautura din lume dupa apa. 

2. Cultivarea ceaiului

Ceaiul este una din bauturile la care se gandesc in fiecare zi cei mai multi din oamenii de pe planeta, fiind din acest punct de vedere mai populara chiar decat Coca-Cola si cafeaua.
Recent au fost identificate nu mai putin de 62 de țări producătoare de ceai de pe tot globul. Pentru a fi inclusă in categoria tarilor producatore, o È›ară trebuie să aibă cel puÈ›in o plantaÈ›ie de ceai comercială funcÈ›ională sau să fi fost mentionata cel putin o data în presă despre o operaÈ›iune de cultivare a ceaiului in zona.
 
Primii 10 producatori de ceai din lume sunt in ordine descrescatoare, conform ultimelor cifre disponibile: 
 
  1. China (1.000.000 tone)
  2. India (900.000 tone)
  3. Kenya (305.000 tone)
  4. Sri Lanka (300.000 tone)
  5. Turcia (175.000 tone)
  6. Indonezia (157.000 tone)
  7. Vietnam (117.000 tone)
  8. Japonia (89.000 tone)
  9. Iran Republica Islamica (84.000 tone)
  10. Argentina (69.900 tone)
 
Dupa cum se observa usor si din cifre, primii patru producatori la nivel mondial furnizeaza mai mult de 75% din cantitatea de ceai de pe planeta. Japonia pe de alta parte, desi produce 89.000 tone anual, doar 2% din productia proprie se exporta, restul cantitatii de ceai fiind utilizata de catre cetatenii japonezi, in gospodarie sau in produse adiacente care contin ceaiul ca si ingredient.
 
Există patru tipuri principale de ceai: ceai verde, ceai negru, ceai oolong (pronunțat wu-lung) și ceai alb. Există și mai multe soiuri, inclusiv aromate, parfumate și "infuzii din plante", insa ceea ce mulți oameni nu știu este că aceste patru tipuri de ceai amintite de noi mai sus provin dintr-o singura plantă, nu din patru specii diferite de plante.
 
Asadar, totul in ce priveste ceaiul începe de la planta cunoscută sub numele de Camellia sinensis.
Ceaiul este similar cu vinul, deoarece atmosfera si solul zonei în care se cultivă determină parametrii referitori la aromă și calitate. Plantele de ceai cresc in conditii optime de obicei în soluri acide și în zone cu precipitații abundente (aproximativ 40 de centimetri pe an), deși pot fi cultivate oriunde de la nivelul mării până la altitudini de până la 2.000 m deasupra nivelului mării. 
 
Iata ca această plantă se regăsește în principal în regiuni cuprinse între 16 grade latitudine sudică și 20 grade latitudine nordica, motiv pentru care Asia se afla pe primul loc ca si continent in care Camellia Sinensis poate fi cultivata cu succes. În China, cele mai mari plantații de ceai sunt concentrate de-a lungul regiunii râului Yangtze, unde clima este ușoară. Producția de ceai este abundentă și calitatea este superioară aici. 
 
Ceaiul necesită pământ adânc și fertil. Se dezvoltă cel mai bine într-un sol rosu-galben, cu pH cuprins intre 4,5 si 6,5. Panta nu trebuie să fie prea abruptă. Gradientul maxim este de 25 de grade.
 
Ca etapă pregătitoare semanarii, fermierii de ceai indeparteaza buruienile și sapa solul, astfel încât rădăcinile răsadurilor de ceai sa poata pătrunde adânc în pământ pentru a extrage umiditatea și substanțele nutritive. 
 
Apoi, plantația intreaga este aranjată în parcele, ca mai apoi sa poata fi semanate semințele. In șanțuri distribuite uniform sunt semănate trei până la cinci semințe, care apoi sunt acoperite cu sol. 
 
După însămânțare, fermierii de ceai trebuie să irige semințele în fiecare dimineață și seara înainte de a se forma rădăcina fiecarei plante. După germinație, irigarea se reduce la o singura data pe zi sau chiar la câteva zile distanta, importanta fiind in acest stadiu menținerea solului umed.
 
Cele mai multe ceaiuri sunt recoltate manual pentru a asigura calitatea lor - mașinile au tendința de a fi prea dure și in final distrug frunzele, iar calitatea ceaiului rezultat are intotdeauna de suferit. 
 
Există, în general, două recolte pe tot parcursul anului - prima la începutul primăverii și cea de-a doua în timpul verii. Producătorii păstrează planta de ceai în stadiul incipient al creșterii, taind-o in mod constant.
 
Mugurii terminali și frunzele noi pot fi culese abia incepand cu anul 3 de existenta a plantei. O plantă de ceai are cel mai bun randament între anii 5 si 7. Culesul este de obicei efectuat în zori, înainte ca roua dimineții să se fi evaporat. 
 
Apăsându-l între degetul mare și degetul arătător, mugurul este ușor inclinat, pentru a nu fi bruscat si a nu-i provoca leziuni care sa determine scaderea calitatii. În funcție de varietăți, culegatorii vor indeparta un mugur și o frunză, un mugur și două frunze sau un mugur și cinci frunze. Mugurii și frunzele proaspete trebuie transportate imediat în fabrică pentru a fi prelucrate, altfel calitatea ceaiului va fi compromisă. 
 
Fabrica este plasată aproape de sursa, de plantatie, pentru accelerarea procesului de prelucrare, ambalare si apoi depozitare sau livrare mai departe. Odată ce ceaiul este cules, oxidarea începe imediat, iar producatorii de ceai isi doresc ca planta sa fie cat mai proaspata si nedeteriorata in momentul in care incepe prelucrarea ei propriu-zisa.
 
Camellia Sinensis este o planta perena, cu radacini foarte adanci si care poate trai decenii. Datorita insa ciclului sau de randament care dureaza doar 3 ani, intreaga cultura trebuie reiinoita cel putin o data la trei ani, lucru care se realizeaza relativ usor datorita faptului ca din planta mama rasar in fiecare an lastari noi. Fermierii indeparteaza lastarii batrani de la baza, chiar din radacina, pentru a le permite celor tineri sa genereze o productie de calitate in anii ce vor urma.

3. Tipuri de ceai - Varietati de ceai

Am stabilit deja faptul ca toate tipurile de ceai provin din planta Camellia Sinensis, asadar singurele criterii care departajeaza cele cinci mari categorii de ceai comerciate la ora actuala pe piata mondiala sunt calitatea frunzelor de ceai culese la timpul recoltei, care prezinta anumite caracteristici genetice datorita plantei-mama din care provin, si gradul de oxidare si procesare a lor in fabrici special destinate acestor proceduri.
 
Din cele cinci mari categorii deriva in final nu mai putin de 3.000 de varietati de ceai, fiecare avend propriul ei aspect, gust si aroma.
 
La fel ca vinul sau cafeaua, fiecare recolta de ceai va varia de la an la an datorita schimbarilor climatice, precipitatiilor si altor conditii sezoniere, cum ar fi durata incidentei soarelui la nivelul plantei si la suprafata solului. De asemenea, lucrarile operationale in teren influenteaza caracteristicile legate de gust si aroma, determinand diferentieri sezoniere: taiere, fertilizare, umbrire, alte standarde de tratare a plantei si solului de catre fiecare cultivator in parte. Astfel, ceaiul din aceeasi planta sau gradina poate avea un gust foarte diferit de la un an la altul. 
Inaintea descoperirilor stiintei moderne, europenii credeau ca ceaiurile erau rezultatul procesului de fermentatie similar cu cel al vinului sau al branzei, motiv pentru care, o lunga perioada de timp s-a utilizat in mod eronat termenul de „fermentare”.
 
In realitate, oxigenul este responsabil pentru modificarea frunzelor de ceai, si cu toate acestea, s-ar putea sa mai auzi chiar de la experti in cultivarea si prelucrarea ceaiului si in ziua de azi ca se refera la procesul de oxidare ca fiind „fermentatie”.
 
Expunand deci in mod selectiv frunzele de ceai la aer, fermierii si artizanii de ceai pot obtine arome si gusturi complet diferite la fiecare esantion de frunze culese.
Ca o regula generala, cu cat este mai putin oxidat un ceai, cu atat mai delicate si mai usoare vor fi gustul si aroma lui. Ceaiurile puternic oxidate vor da o infuzie intunecoasa, de culoare rosiatica sau pamantie, in timp ce folosind un ceai alb va rezulta un lichid de culoare galben-deschis.
Desigur, exista si exceptii de la regula. Un gyokuro, un ceai verde japonez de calitate superioara, va avea o aroma mult mai intensa decat un ceai negru din Sri Lanka.
Iata in diagrama de mai jos cele cinci categorii principale de ceai si gradele lor specifice de oxidare:
 
Ceaiul alb este categoria cu cel mai mic grad de prelucrare. In mod traditional cultivat In China, ceaiul alb era cules cand un puf alb, cunoscut sub numele de bai hao, aparea pe lastarii abia licariti. Lastarii proaspat culesi de ceai sunt lasati sa se ofileasca apoi se usuca la aer, pentru a preveni oxidarea. In cazul in care vremea nu este prielnica desfasurarii acestui proces, atunci mugurii sunt introdusi in fabrica si este continuat intr-un uscator cu tambur, la o temperatura foarte, foarte scazuta. Acest proces este unul delicat, necesitand o atentie deosebita din partea producatorilor de ceai. 
O oxidare minimala are loc In mod natural, deoarece poate dura o zi sau chiar doua pentru a usca frunzele de ceai la aer. De aceea, unele ceaiuri albe, precum White Peony White, prezinta frunze de culori diferite (alb, verde si maro). Ceaiurile albe produc un lichid de culoare verde pal sau galben pal.
In prezent, alte regiuni de crestere a ceaiului, cum ar fi Darjeeling si Sri Lanka, au Inceput sa cultive ceaiul alb, In efortul de a sprijini popularitatea In crestere a ceaiului alb.
Ceaiul alb tinde sa aiba cele mai delicate arome si gusturi. Nuantele sunt blande, amintind de alte arome proaspete precum bambusul sau sparanghelul sau evocand chiar elemente de pamant, precum migdalele. Aromele tind sa semene cu cele ale unor buchete florale subtile.
Unul dintre cele mai celebre soiuri de ceai alb este Silver Needle (Bai Hao Yin Zhen) – acest ceai este considerat produsul cu cea mai pura, cea mai delicata aroma.
Deoarece frunzele sunt neoxidate, ceaiurile verzi pastreaza culoarea lor vitala. Pentru a preveni oxidarea, frunzele sunt procesate termic pentru a elimina enzima responsabila de oxidare. In China, acest lucru se face, in general, prin prajirea sau arderea frunzelor, in timp ce japonezii realizeaza in general acest lucru prin aburirea frunzelor la o temperatura ridicata. Fiecare proces tinde sa aduca un gust mai special frunzelor de ceai. O recomandare este sa pastrezi ceaiul verde japonez intr-un mediu cu temperatura scazuta, ca intr-un frigider, intr-un recipient etans ferit de umezeala, mirosuri si lumina.

Soiuri de ceai chinezesti renumite:

  • DRAGON'S WELL (LUNG CHING) - cultivat in provincia Zhejiang, si procesat printr-o presare a frunzelor special cultivate si culese pentru acest tip de ceai. Gust delicat si o aroma dulce.
  • PI LO CHUN - sau "Green Snail Spring", acest ceai este cultivat aproape de varful muntelui Tung Ting din provincia Jiangsu. Un ceai rafinat si usor. Celebrele soiuri japoneze
  • SENCHA - un ceai pur verde, cu o astringenta reconfortanta si aroma de ierburi sau vegetala.
  • HOUJICHA - frunze si tulpini de ceai verde, cu aroma si gust de nuci sau prajituri.
  • GYOKURO - tufele de ceai sunt umbrite timp de 3 saptamani, chiar inainte de a fi culese. Frunzele din aceste plante produc mai multa clorofila si aminoacizi ca theaninul, rezultand un ceai care are o culoare verde profunda si o aroma bogata, aproape sarata (cunoscuta sub numele de umami in Japonia). 
  • MATCHA - din tufele cultivate in umbra, asemanatoare cu Gyokuro, sunt culese frunzele Tencha, care apoi sunt procesate si uscate, iar mai apoi se macina in mori de piatra pana cand se obtine o pulbere in final, denumita Matcha. Aceasta pulbere este in mod traditional amestecata in apa fierbinte pentru a crea o bautura groasa, spumoasa si verde, simbol central al Ceremoniei japoneze a Ceaiului.
In cazul categoriei Oolong, scris si Wu Long, ceaiurile sunt semi-oxidate, luand cel mai mult timp sa fie obtinute. Termenul in limba chineza Inseamna "Dragonul Negru". Ceaiurile Oolong au fost cultivate mult timp atat in China cat si in Taiwan. In general, frunzele mari, mature sunt culese, uscate, laminate, oxidate si apoi arse. Frunzele pot fi lasate sa oxideze in proportii diferite, intre 10% si 80%. Din cauza complexitatii acestui proces, ceaiurile oolong pot avea cea mai larga varietate de arome si gusturi. In plus, oolong-urile pot fi infuzate de mai multe ori, fiecare bautura succesiva avand propriul gust si parfum distinctiv.

Cele mai cunoscute soiuri Oolong:

  • TAI GUAN YIN - denumit astfel pentru Zeita de Fier a Milostivirii, acest ceai oolong produce un lichid de culoarea chihlimbarului, cu textura cremoasa si avand tonuri florale.
  • DONG DING - Acest ceai este remarcat pentru aspectul sau verde stralucitor si notele vegetale proaspete.
 
Ceaiul negru este cea mai cunoscuta varietate de ceai din Occident. Cunoscuta sub numele de "ceai rosu" In China, frunzele de ceai negru sunt complet oxidate. In cazul celor mai multe ceaiuri negre, frunzele mai tinere sunt colectate inainte de a fi uscate, laminate, complet oxidate si arse. 
Fiind create initial doar in China, ceaiurile negre sunt acum obtinute si comercializate in intreaga lume. Unele dintre cele mai faimoase ceaiuri negre provin din regiunile indiene Assam, Darjeeling, Nilgiri, precum si din Sri Lanka. 
 
Utilizarea masinilor devine tot mai frecventa, dar cele mai bune ceaiuri negre sunt cele realizate in intregime artizanal (manual). Ceaiurile procesate de masinarii tind sa aiba o calitate mai scazuta si sunt, de obicei, ambalate in plicuri. La fel de bine insa pot fi ambalate in pliculete de ceai si ceaiurile artizanale, asa incat aceasta nu reprezinta o regula general valabila.
 
Tendinta pe termen lung in ceea ce priveste ceaiul negru, initiata de britanici, a fost aceea de a crea "amestecuri". De secole, companiile de ceai iau diferite tipuri de ceai pentru a crea un anumit gust sau caracter - de exemplu, un ceai de mic dejun puternic sau un ceai delicios pentru dupa-amiaza. 
 
Precum casele de parfumuri vestite, mai multe companii de ceai cu vechime sunt cunoscute pentru amestecurile ce au semnatura lor proprie. Si deoarece calitatea recoltelor de ceai poate varia foarte mult de la an la an, companiile de ceai se bazeaza pe abilitatile extraordinare ale amestecatorilor de ceai pentru a lua diferite ceaiuri din recolta anului cu scopul de a crea acelasi gust din nou si din nou.
 
Recent a fost lansata o alta tendinta in procesul de creare a ceaiurilor negre. Noua voga, preluata din Europa continentala, o reprezinta ceaiurile „de colectie”, ceea ce inseamna ca ceaiurile provin dintr-o singura gradina de ceai sau dintr-un anumit an. Exact ca un vin bun, ceaiurile de colectie pot surprinde caracterul particular al regiunii si vremea anului in care ele au fost cultivate si culese. 
 
Datorita caracterului unic al ceaiurilor create de ei, proprietatea Darjeelings a castigat popularitate la nivel mondial. Un astfel de ceai unicat poate fi adesea licitat pentru mii de dolari pe kilogram. Desigur, exista in acelasi timp si reversul medaliei cand vorbim despre ceaiurile de colectie, deoarece calitatea lor poate dezamagi scazand dramatic de la un an la altul, aceasta depinzand foarte mult de conditiile climatice si de exploatare a terenului, respectiv a plantei-mama.
 
In cazul ambelor tipuri de ceai negru, amestec sau de colectie, putem vorbi deopotriva despre o impartire in clase, in functie de marimea frunzei de ceai din produsul finit rezultat. Asa cum am amintit acum ceva vreme si in articolul Ce este ceaiul negru, iata mai jos cele patru clase pe scurt:
 
Frunze integrale: frunzele de ceai intregi necesita o mai mare abilitate de a le selecta si de a le procesa din partea producatorului si reprezinta doar aproximativ 5 pana la 10 la suta din toate ceaiurile produse. Acestea sunt vandute ca atare (frunze vrac) sau, uneori sunt incorporate in pliculete de ceai.
 
Frunza rupta: Acestea sunt vandute ca atare sau utilizate in pliculete de ceai.
Piese mici de frunze: din prelucrarea resturilor de ceaiuri de gradatie mai mare, aceste piese de frunze mici sunt folosite in pliculetele de ceai.
 
Praf: La fel ca piesele mici de frunze, aceste particule de frunze ramase sunt utilizate in pliculetele de ceai. Ele au cel mai mic timp de infuzare si aroma putin nuantata.

Ceaiurile negre chinezesti celebre:

KEEMUN – este un ceai sofisticat, cunoscut pentru aroma rafinata de orhidee si note subtile de ciocolata neagra.
 
LAPSANG SOUCHONG - frunzele de ceai pentru Lapsang Souchong sunt de fapt lasate deasupra unui foc de lemn de pin pentru a conferi ceaiului note profunde, de fum de pin. Acest ceai este adesea folosit la micul dejun de catre cetatenii rusi si in amestecurile de dupa-amiaza.
 
YUNNAN - ceaiurile de la Yunnan au tendinta de a fi mai blande sau mai dulci In aroma, cu ciocolata sau tonuri de miere.

Ceai negru indian:

DARJEELING - Deseori supranumite "sampania ceaiurilor", ceaiurile Darjeeling din India tind sa fie mai usoare, revigorante.
 
In ciuda denumirii comune gresite, exista o varietate de ceai care chiar se obtine prin fermentare. Denumite dupa un oras din provincia Yunnan din China, ceaiurile Pu'er sunt create din frunze mai mari, care pot fi lasate sa „imbatraneasca” chiar si cativa ani.
 
Este probabil cel mai misterios dintre ceaiuri. Pana in anul 1995 a fost un produs ilegal in S.U.A., nepermitandu-se importul sau, iar procesul sau de productie este un secret de stat bine pazit In China.
 
Deseori, cele mai apreciate ceaiuri Pu'er vor prezenta de fapt o pojghita foarte fina de mucegai la suprafata. Frunzele pentru Pu'Er sunt de obicei comprimate si modelate in forme diferite inainte de a fi lasate sa imbatraneasca. 
In timpul procesului de imbatranire, ceaiurile Pu'er sunt expuse microflorei si bacteriilor care fermenteaza frunzele, intr-un mod similar cu procesul de fermentare a vinului sau a iaurtului. Procesul dureaza totusi mai mult timp – undeva intre cateva luni si cativa ani, iar aroma ceaiului se poate schimba drastic si poate creste in profunzime de-a lungul multor ani. 
 
La fel ca si in cazul vinurilor fine, multi cunoscatori devin colectionari de ceaiuri Pu’er foarte vechi. Unele din ceaiurile cele mai apreciate si cele mai scumpe de acest tip au peste 30 de ani.
Bautura rezultata in urma infuzarii ceaiurilor Pu'er este una intunecata la culoare, consistenta, si are un continut scazut de teina. Gustul este, de obicei, pamantesc si moale. 
 
Traditia chineza spune ca Pu'er ajuta la o buna digestie, in timp ce noi studii indica faptul ca Pu'er poate infuenta si reducerea colesterolului din sange.

4. Cultura ceaiului (arta ceaiului)

Cafeaua este cea care ne poate trezi la simtire dimineata si ne poate ajuta sa ascutim mintea pentru a creste productivitatea de peste zi. Insa consumata atunci cand organismul nostru este extrem de obosit, este ca si cum ne-am dori sa scoatem tot ce e mai bun din calitatile unui cal de tractiune, si pentru asta il biciuim ca el sa porneasca la o sarcina noua in fiecare zi, in loc sa il lasam sa se relaxeze pentru o vreme, ca apoi sa isi gaseasca singur resursele de a continua.
 
Arta relaxarii este aproape intotdeauna, mai cu seama in Orient, asociata cu arta prepararii si consumarii ceaiului. Arta ceaiului este practicata in intreaga lume, de la Maroc la Japonia, fiecare popor avand ritualurile lui transmise mai departe de fiecare generatie in parte. Multa vreme, ritualul oriental al ceaiului a fost considerat, de catre Occidentali mai ales, un moft, insa el isi are de fapt radacinile in tumultul istoric al tarii. Se spune ca arta ceaiului a luat nastere in China, insa ea a atins perfectiunea in momentul in care a ajuns pe teritoriul japonez, influentand nu doar stilul de viata al niponilor, ci deopotriva arta si cultura asiatica.
 
In ce priveste Romania, nu putem discuta despre un cult sau o cultura a ceaiului, de vreme ce romanii au fost educati de-a lungul timpului ca ceaiul reprezinta in primul rand o infuzie din orice planta medicinala sau fruct uscat ori floare, iar unicul scop al licorii rezultate este acela curativ, atunci cand exista un disconfort sau o boala instalata in organism. La fel vom intalni insa si in alte state europene, o lipsa a cunoasterii si recunoasterii ceaiului si ale originilor si calitatilor sale.
 
Asadar, doua dintre tarile europene reprezentative, in care se poate vorbi despre o oarecare existenta a unei culturi a prepararii si consumarii de ceai sunt Franta si Marea Britanie.
Franta are o istorie si o afectiune foarte asemanatoare pentru ceai ca si Anglia. Ceaiul a fost introdus in jurul aceleiasi perioade si a fost considerat un rasfat in primul rand destinat clasei aristocratice, inainte de a fi preluat in cele din urma de restul populatiei. 
 
Ceaiul a fost introdus pentru prima oara ca medicament, iar medicii francezi s-au grabit sa declare la scurta vreme ca acesta nu ar avea nicio valoare medicala, insistand chiar si alertand populatia in ceea ce priveste cantitatea de cafeina ca potentiala amenintare la adresa sanatatii. 
Si in prezent, multe dintre familiile franceze interzic copiilor sa bea ceai, datorita continutului sau de cafeina. In Franta de azi, chiar si printre adulti exista foarte multi simpatizanti ai ceaiurilor tisane, adica infuzii de plante precum musetelul si verbena, care nu contin teina.
 
Cu toate acestea, ceaiul adevarat obtinut din Camellia Sinensis a prins la publicul larg francez de-a lungul timpului, motiv pentru care exista multe localuri de tip ceainarii, nu numai in Paris, ci si in orasele din intreaga tara. Un “salon de ceai”, asa cum este el denumit in limba franceza, este un local mai linistit decat o cafenea, destinat relaxarii dupa o zi agitata intr-o metropola europeana. 
 
Atmosfera intr-un salon francez este ceva mai formala decat cea din camera de ceai engleza. Accesoriile de portelan sunt sofisticate si decorurile sunt elegante, in timp ce atentia in ce priveste calitatea ceaiului este de cea mai mare importanta. Francezii se bucura de obicei alaturi de ceaiul pe care il servesc, de produse de patiserie rafinate, cum ar fi tartele sau mini prajiturile.
Desi introdus pentru prima data in Anglia la mijlocul anilor 1600, deci mai tarziu cu aproape 15 ani decat in Franta, totusi obiceiurile Marii Britanii in ceea ce priveste consumul de ceai au inconjurat Pamantul, spre deosebire de cele ale francezilor. 
 
Initial consumul de ceai a fost limitat de costurile ridicate si datorita faptului ca era servit in cafenele destinate exclusiv barbatilor. Dupa ce ceaiul a devenit destul de popular in cafenele, au inceput sa se deschida mai multe case de ceai, in Londra si in alte parti ale tarii. Aici, barbatii si femeile puteau sa se delecteze cu o ceasca de ceai sau puteau chiar sa cumpere cate ceva.
Ceaiul de dupa-amiaza sau ceaiul de la ora 5 (in enegleza: five o'clok tea), o traditie care se crede ca este aproape sinonima cu cuvantul "britanic", a inceput sa prinda radacini abia 200 de ani mai tarziu. In acea perioada, majoritatea oamenilor aveau doar doua mese pe zi: un mic dejun dimineata si o cina tarzie in jurul orei 8 sau 9 seara. Anna, Ducesa de Bedford, poate fi considerate promotoarea traditiei ceaiului de dupa-amiaza. Pentru ca simtea senzatia de foame in intervalul dintre cele doua mese izolate din timpul zilei, ea incepuse sa ceara servitorilor sa ii aduca dulciuri si o cana cu ceai, pentru a-si potoli foamea. 
 
Mai apoi a inceput sa impartaseasca acest obicei si cu prietenii sai, iar ceaiul de dupa-amiaza a devenit in scurt timp foarte popular printre apartinatorii clasei aristocratice. Acest obicei a prins si mai repede in paturile sociale inferioare. Mai tarziu, in secolul al XIX-lea, dragostea reginei Victoria pentru ceaiul de dupa-amiaza era bine cunoscuta, precum si obiceiul sau de a servi o felie de lamaie alaturi de ceaiul sau, si preferinta ei pentru anumite prajituri sau pentru gemul de capsuni. 
Ceaiul de dupa-amiaza a mai generat un obicei preferat de britanici: servirea lui intr-o ambianta placuta, intr-o gradina de ceai. Gradinile de ceai erau spatii linistite, in aer liber, cu flori, verdeata si mobilier, special amenajate pentru a savura un ceai de dupa-amiaza impreuna cu prietenii. Astazi, gradinile de ceai nu sunt la fel de populare cum erau, insa ele exista totusi pe intreg teritoriul tarii.
 
In Anglia, traditia ceaiului de dupa-amiaza continua in case, in hoteluri luxoase, in magazine si chiar in micile cafenele din vecinatate si in ceainariile din fiecare oras. Fie ca este vorba de o scurta pauza pentru o ceasca de ceai si un biscuit mic, sau un eveniment mai amplu, ceaiul de dupa-amiaza va continua sa fie o adevarata traditie engleza. Și ceaiul insusi va avea un loc durabil in cultura engleza. 
 
Pe langa ceaiul de dupa-amiaza, englezii consuma cantitati mari de ceai pe tot parcursul zilei, de la micul dejun la cina si ultima ceasca inainte de culcare. Aceasta dragoste pentru ceai nu este specifica doar englezilor, ci se regaseste la majoritatea cetatenilor Commonwealth-ului Britanic, Marea Britanie, Canada, Australia si Africa de Sud.
 
Ceaiul ajunge in Rusia undeva dupa anul 1638, si asta multumita caravanelor comerciale cu camile ce tranzitau continentul pornind din China. Si pentru ca aceste calatorii durau aproximativ un an de zile, comerciantii vindeau ceaiul la un pret prohibitiv, care le permitea doar celor cu adevarat bogati sa il achizitioneze.
 
Cand insa, in anul 1880 a fost inaugurata Calea Ferata Siberiana, lucrurile au luat o alta intorsatura. Ceaiul devenea disponibil pentru toate paturile sociale. In fiecare casa exista acum cel putin un samovar, un dispozitiv special din metal (cupru sau argint), foarte incapator (putea depozita o cantitate foarte mare de apa), strabatut de un tub in care se introduceau carbuni aprinsi, creat pentru a mentine pe tot parcursul zilei apa fiarta, in scopul prepararii rapide a ceaiului (https://dexonline.ro/definitie/samovar).
Samovarul este adeseori amintit in literatura vremii, el aflandu-se in centrul scenelor in care gazda isi intampina cu atentie musafirii, si reprezentand laitmotivul ospitalitatii rusesti al acelor timpuri.
 
Gusturile rusilor in ceea ce priveste ceaiul sunt diferite de cele ale francezilor sau britanicilor, in sensul ca solutia concentrata din ceainicul rusesc de langa samovar poate contine ceai verde, insa in cele mai multe din cazuri ea contine ceai negru din India sau Sri Lanka. Si cel mai adesea acest ceai negru este “afumat”. Se crede ca aceasta traditie de a consuma ceaiul “afumat” aminteste de drumul caravanelor comerciale de pe vremuri, in timpul carora frunzele de ceai erau expuse fumului de foc de campare, sau chiar ca este un aspect ce tine de cultura gastronomica sau de vremea aspra a continentului.
 
Oricare ar fi explicatia, este de necontestat faptul ca rusii detin o traditie evident diferita de cea europeana, pe care o pastreaza inca si chiar o perpetueaza.
India este astazi unul dintre cei mai mari producatori si furnizori de ceai ai lumii (locul II), cu toate astea insa, aceasta tara a cunoscut ceaiul abia spre secolul XIX, si asta datorita necesitatii Angliei de a-si acoperi nevoile economice, construind astfel plantatii de ceai din ce in ce mai multe si mai mari si mai renumite pe teritoriul Indiei. India nu a avut vreme asadar sa ritualizeze in vreun fel consumul de ceai la nivel national, asa cum s-a intamplat cu Japonia si China de-a lungul a sute si mii de ani. 
Totusi, ceaiul reprezinta un element important al vietii de zi cu zi in India, el fiind consumat in orice circumstanta si in orice loc. Il vei intalni pe strada sau in localuri, in gari si restaurante fiind cel mai adesea foarte usor de gasit. Chai-ya este un ceai negru tare, condimentat cu cardamom, fenicul, cuisoare si indulcit cu zahar, la care se adauga lapte pentru a se obtine o bautura dulce si cremoasa.
 
Chai-ya este vandut de catre vanzatorii ambulanti sau in gari de regula in cupe mici de lut de unica folosinta, care dupa intrebuintare se sparg.
 
Chinezii practica o forma de ceremonie a ceaiului denumita Gong Fu, care are unele asemanari si multe alte diferente fata de ceremonia de ceai japonez, probabil cea mai cunoscuta in lumea intreaga. In cadrul unei ceremonii a ceaiului in stil Gong Fu, maestrul care pregateste ceaiul pentru grup este considerat un adevarat artist. 
Stilurile de turnare a apei si a ceaiului variaza individual, iar multi dintre maestrii ceaiului isi dedica timp pretios practicand manevre dificile si cat mai artistice. In mod obisnuit, accesoriile necesare pentru o astfel de ceremonie a ceaiului ar fi o oala de lut Yi-Xing si mai multe cesti mici, un vas mic pentru scurgerea apei si cateva instrumente de bambus pentru manipularea obiectelor fierbinti.
 
Maestrul ceaiului aranjeaza ceainicul si cestile intr-o maniera circulara, langa vasul de lut in care se gaseste ceai apoi toarna apa fierbinte peste ceaiul din vas. Imediat dupa aceea apa din micul vas cu ceai este turnata peste cescute pentru a clati obiectele si mai apoi pentru a le incalzi. Aceasta apa de clatire este aruncata, iar apoi este pusa din nou apa calda peste frunzele de ceai, de obicei oolong.
 
Apoi, maestrul ceaiului va incepe sa toarne intr-un flux continuu de jur imprejur, in fiecare cescuta, putin cate putin, rezultand in final pentru fiecare persoana in parte bautura ce are aceeasi cantitate si aceeasi tarie. Dupa ce toti au savurat aceasta prima runda de ceai, frunzele pot fi scufundate din nou, pentru a obtine mai multe infuzii consecutive.
 Fiecare infuzare in cadrul ceremoniei de tip Gong Fu este foarte rapida, durand aproximativ 30 de secunde. 
 
Numele ceremoniei japoneze a ceaiului este Cha-no-yu si am lasat-o pentru finalul periplului nostru de astazi nu pentru ca ar fi neinsemnata, ci dimpotriva, pentru complexitatea si filozofia ce sunt inglobate in acest ritual studiat, analizat si fundamentat de atatea generatii in Japonia.
 
Principiile fundamentale ale lui Cha-no-yu constau in smerenia oaspetilor, apreciind unicitatea momentului in ansamblu, pornind de la spatiu si timp, sezonul si cei prezenti si finalizand cu arta simplitatii si echilibrului in forma, miscare si obiecte. Aceste trei fundamente se reflecta in zilele noastre si in afara casei ceaiului si in multe aspecte ale vietii japoneze. Arunca o privire spre exemplu asupra arhitecturii simple a caselor si a cladirilor din Japonia sau observa echilibrul si armonia gasite in formele si texturile unei gradini sau in aranjamente florale de tip ikebana si vei intelege de unde provin.
 
In ceremonia japoneza a ceaiului, se asteapta smerenie atat din partea oaspetilor cat si din partea gazdei. Usa spre sukiya sau “casa ceaiului” este un spatiu care cere tuturor celor care intra sa se plece cu simplitate inainte de a intra in spatiul sacru. Odata ajuns in interior, primul lucru pe care il observi este un aranjament simplu de flori si un sul de lucrari de arta sau caligrafie poetica. Oaspetii trebuie sa se plece din nou la vederea unei opere de arta simpla, dar frumoasa si, de asemenea, sa faca o plecaciune pentru florile considerate a fi mari sacrificii, pentru ca sunt taiate din radacini si vor muri in curand. Natura efemera a florii ajuta, de asemenea, oaspetele sa realizeze natura efemera a timpului prezent si experienta pe care el sau ea o impartaseste impreuna cu ceilalti.
 
Natura unica a fiecarei ceremonii sau ritual al ceaiului este ceva ce trebuie pretuit. Ceremonia este speciala, deoarece desi o persoana poate participa la mai multe ceremonii pe parcursul vietii sale, nu va mai exista niciodata sansa de a recrea aceeasi experienta, cu acelasi grup de oameni, aceleasi setari si ustensile, in acelasi moment al zilei si acelasi sezon. 
Fiecare detaliu trebuie savurat, pentru ca este irepetabil. Se acorda o atentie deosebita anotimpurilor, care determina tipul de mancare pregatit pentru ceremonie, tipul de ustensile, in special chawan-ul, florile si lucrarile de arta prezente, precum si imbracamintea maestrului de ceremonie si a oaspetilor. De exemplu, intr-o zi fierbinte din luna iulie, maestrul de ceremonie ar putea alege un chawan larg, adanc, care raceste mai repede ceaiul si dulciuri usoare realizate in forma de piersici.
 
In ceea ce priveste simplitatea si echilibrul, fiecare aspect al ritualului sustine aceste idealuri. Nimic din camera de ceai nu ar trebui sa fie superfluu, zgomotos sau de prost gust, pentru a nu distrage atentia celor prezenti. Sunt de preferat asadar culorile si design-ul simple in ceea ce priveste imbracamintea, arta prezenta si aranjamentele florale din incapere. Forma chawan-ului in sine este o forma simpla. 
 
Fiecare miscare din cadrul ritualului, fie ca este realizata de gazda sau de oaspeti, este perfectionata pana la cel mai mic detaliu. Ceaiul folosit pentru ceremonie este matcha, realizat din frunze de ceai verde macinat si amestecat cu apa fierbinte, pentru a crea cea mai pura forma de ceai: nimic nu se adauga, nimic nu se schimba. Ceremonia insasi poate dura ore intregi si o viata de invatat. 
 
In vreme ce ritualul ceaiului este un aspect foarte important al vietii japoneze moderne, exista multe alte modalitati prin care poporul japonez se bucura de ceai in fiecare zi.
 
Recent, ceaiul negru in stil occidental a devenit popular si printre niponi, fiind consumat mai ales la micul dejun, care mai include paine sau produse de patiserie. Ceaiurile chinezesti, in special oolong-urile, reprezinta o oaza de relaxare atat acasa cat si in restaurante.